Asramul nu a aparut imediat. La inceput era numai adapost cu stalpi din bambus si acoperis din frunze de palmier. In anii ce aveau sa vina numarul devotilor a crescut si donatiile au inceput sa apara incat cladirile asramului au fost construite – sala in care Ramana statea, biroul conducerii, libraria, dispensarul, camera de oaspeti pentru vizitatorii barbati si un numar de colibe pentru vizitatorii ce stateau mai mult. Un grup de sadhusi (calugari celibatari) au intemeiat o colonie la Palakottu, intr-o dumbrava in partea vestica a asramului. Odata cu sosirea Vacii Lakshmi un staul pentru vaci a fost construit, impreuna cu o bucatarie mare pentru a face fata numarului mereu crescand al vizitatorilor. Spre placerea inimii lui Ramana, era acordata atentie animalelor, se hraneau oamenii, in special sadhusii si saracii. In timp un templu propriu-zis a fost construit peste mormantul Mamei Alagammal, Templul Matrubhuteswara unde erau conduse ritualuri zilnice.

Ramana nu a permis niciodata ca vreo preferinta sa ii fie acordata. In sala de mese era incapatanat in legatura cu acest punct de vedere. Chiar si cand ii era administrat vreun medicament sau vreo bautura tonica, el insista sa fie impartita cu ceilalti. Managementul asramului nu era sarcina lui directa. Daca erau aununtate reguli, el era primul care le respecta, dar el insusi nu a facut nicio regula. Munca lui era pur spirituala: in mod tacut el ghida mereu crescanda familie a devotilor care s-a adunat in jurul sau. Fratele mai mic al lui Ramana, Swami Niranjanananda (Swami cel Mic) a devenit managerul asramului (Sarvadhikari). Concentrarea atentiei tuturor era indreptata catre sala de meditatie (Sala Veche) unde devotii stateau cu Maharshi. Tacerea dinamica a salii era incarcata cu gratia sa. In ochii sai stralucea iubirea divina si, cand era necesar, cuvintele sale potente iluminau vizitatorii. Nu era vreo regula ca fiecare trebuie sa mediteze in vreun fel specific sau la o anumita ora. In cursul anilor timpurii usile erau mereu deschise si chiar si noaptea oamenii puteau veni sa fie cu el.

‘Preocupat’ de faptul ca trebuia sa fie accesibil vizitatorilor la orice ora, Ramana nu a parasit asramul niciodata, cu exceptia plimbarilor sale zilnice, dimineata si seara, pe Colina si la Palakottu (o colonie de sadhusi adiacenta asramului). In anii timpurii, cateodata facea inconjurul muntelui (Giri Pradakshina).

Samadhi Shrine
Samadhi Shrine

In 1949 s-a depistat ca Ramana avea sarcom in bratul stang. In ciuda specialei ingrijiri medicale, pe 14 aprilie 1950 era evident ca sfarsitul sau fizic era iminent. Seara, devotii s-au adunat pe o veranda special contruita pentru Bhagavan pe perioada bolii, si au inceput sa cante “Arunachala Siva” (Ghirlanda maritala a scrisorilor). La auzirea cantecului, ochii lui Ramana s-au deschis si au stralucit. El a zambit scurt cu o incredibila blandete. Din coltlurile ochilor sau s-au rostogolit lacrimi de fericire. Inca o respiratie si asta a fost tot.

In acel moment, la ora 20.47, ceea ce a aparut a fi o stea enorma pe cer, a traversat incet cerul, stingandu-se in varful nord-estic al Arunachalei. Multi au vazut dara luminoasa pe cer, chiar si cei din Bombay si au fost surprinsi de aparitia si traseul ei neobisnuite, asociind acest fenomen cu trecerea in nefiinta a Maestrului lor.

Din acea zi, puterea lui Sri Ramana nu s-a diminuat catusi de putin. Adeseori vizitatorii asramului au remarcat: “Cineva poate simti foarte clar prezenta lui!” Inainte ca Sri Ramana sa paraseasca corpul, devotii au mers la el si l-au implorat sa ramana cu ei mai mult deoarece au nevoie de ajutorul sau. El a raspuns “Plecati de aici! Unde pot merge? Eu voi fi pentru totdeauna aici!”